O poveste despre cum sa folosim corect un baston pentru mers
Profesorul Toma s-a trezit binedispus de lumina diminetii care patrundea pe fereastra. Asa ca isi da plapuma la o parte si trage anevoie piciorul drept. Avusese un accident vascular ischemic in urma cu 3 luni, o hemipareza dreapta. L-au trimis direct din neurologie la recuperare iar de cand fusese externat si pana acum venise permanent cineva la el acasa pentru gimnastica medicala.
A refuzat propunerea doctoritei de a veni la policlinica unde exista o sala de kinetoterapie si un kinetoterapeut bun. Ii spusese un vecin ca cunoaste pe cineva care vine acasa. Doar e acelasi lucru, nu? Da un ban dar nu mai pleaca de acasa. Mana se recuperase destul de bine, doar piciorul nu vrea sa-l asculte, il misca greu, se intepeneste usor, mai ales daca e mai frig. Tanarul care venea la el de doua ori pe saptamana il invatase sa foloseasca un baston si asa reuseste si el acum sa ajunga singur la baie. Si de vorbit vorbeste mai bine. De cand s-a obisnuit sa vorbeasca mai rar, cei din jur reusesc sa inteleaga ce vrea sa spuna.
Dupa amiaza va merge la control si doctorita o sa vada cat a progresat. Are ceva emotii, dar sotia o sa mearga cu el. L-a ajutat si l-a incurajat tot timpul. Si cei de la facultate l-au inteles si il asteapta in semestrul urmator inapoi la catedra de matematica.
La consultatie doctorita vrea sa vada cum merge el cu bastonul. Il tine in mana dreapta, mai anevoie, pentru ca inca n-o misca foarte bine. Doctorita nu prea pare multumita si ii spune ca trebuie sa-l tina in mana stanga. Ii arata cum sa porneasca odata cu piciorul bolnav si cum sa distribuie greutatea corpului in baston. Matematic vorbind, doctorita are dreptate. Cand pune bastonul in mana sanatoasa si pleaca odata cu piciorul bolnav, greutatea corpului se imparte in doua, o jumatate in baston, cealalta in piciorul bolnav. Apoi piciorul sanatos preia toata greutatea si tot asa. Profesorul isi ia bastonul cu mana stanga si incearca sa mearga, dar… piciorul drept parca nu mai vrea sa raspunda deloc, s-a intepenit de tot, parca e de plumb, parca nu mai este al lui. Vazandu-l asa de trist si dezamagit, doctorita ii propune o noua internare la recuperare si ii schimba bastonul cu o carja cu sprijin la nivelul cotului.
Prima saptamana de internare este un chin pentru el. Nu reuseste de loc sa mearga cum trebuie, cum vor doctorii. De ce nu il lasa in pace sa mearga cum s-a obisnuit? Mergea mai incet, mai schiopatat, mai cadea uneori, dar ajungea singur pana la baie! Daca n-ar fi fost kinetoterapeutul de la spital asa de rabdator si de insistent si daca n-ar fi fost sotia care sa-l roage sa nu renunte, ar fi cerut externarea sa se duca acasa la el. A stat aproape trei saptamani in spital si pana la urma a reusit. Vedea cum pe zi ce trece doctorita e tot mai multumita de el. Acum va avea curaj chiar sa iasa din casa si sa se plimbe prin parc si indrazneste sa se gandeasca la momentul cand se va intoarce la studentii lui.
Morala:
Kinetoterapia efectuata de persoane nespecializate poate crea scheme (engrame) de miscare gresite, care ulterior se corecteza cu mare dificultate sau chiar nu se mai pot corecta. Invatarea unei scheme de mers corecte la pacientul post AVC este esentiala pentru recastigarea independentei in viata de zi cu zi.
